Grandomania la brat cu prostia

E de inteles ca orice om sa isi doreasca sa fie important pentru cineva, sa conteze in viata cuiva. Pentru a deveni valoros in ochii unora nu trebuie sa depunem aproape nici un efort. Parintii, fratele, sora, copilul si alte rude apropiate ne vor venera si pretui indiferent de ce spunem sau facem (in limitele normalului). Problema apare in momentul in care ne propunem sa fim apreciati de altii, pentru ca atingerea acestui scop tine de “a face” si “a demonstra” nu numai de “a fi” sau “a avea”.

Ceea ce ma irita si deranjeaza la culme este faptul ca romanul nu a inteles nici acum, in vremuri de criza, ca grandomania nu tine de foame. Dimpotriva, te taie la portie. Spun asta pentru ca nu mai devreme de saptamana trecuta am asistat intamplator la o discutie intre doua cunostinte de-ale mele. Ca un arbitru la un meci de tenis, asa m-am simtit. Fiecare arunca in fata celuilalt “motive de apreciere”: masini, case, vacante, toate servite intr-un ambalaj feeric, stralucitor. Dar, in competitia lor stupida, uitasera sa mentioneze ca nu au bani nici sa treaca strada, pentru ca datoriile la banca sunt mai mari decat pot face fata.

Acum stau si ma intreb de ce…Cam ce te poate determina sa bifezi intr-o conversatie toate bunurile pe care le “detii”? De unde se naste dorinta asta de a arata ca valoarea umana sta in achizitii?

NB: Acest paragraf se adreseaza acelora dintre voi care considera ca invidia a dat nastere acestui articol. Pe ei, vreau sa-i asigur ca din partea mea, oricine poate sa isi cumpere orice. Personal nu am vrut decat sa-mi manifest empatia vi-a-vis de laringele celor care striga in gura mare cand fac o achiztie. Lor le dau un pont: fiecare om se naste cu spirit de obsevatie, prin urmare supermasina/casa/bijuteriile/etc nu vor trece neremarcate. Stati linistiti!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *